Poate că în tot iureşul  vieţii, ar trebui să reevaluăm tradiţiile, istoria locală şi credinţele populare. Doar ele ne pot salva identitatea şi ne pot ajuta să nu ne pierdem rădăcinile. Poate aşa dăm o şansă istoriei locale, tradiţiilor, care sunt o parte din amprenta unei naţiuni.
         Este evident că tradiţiile se pierd tot mai mult, după cum adevărat e şi că asta nu se-ntâmplă de ieri, de azi. E un proces lung, care-a început poate, atunci când, prinşi în vâltoarea de zi cu zi a vieţii, nu ne-am mai găsit răgazul să ascultăm cântecul din fluier al bunicului, nici povestea cu feţi-frumoşi a bunicii. De hora din sat ce să mai spunem ? Am adoptat , deci, obiceiuri noi, care nu ne răpesc prea mult din timp, sau care ne dau senzaţia că suntem în pas cu timpul.
      Dar oare cu cine se vor identifica generaţiile următoare, dacă vor muri tradiţiile? Unde îşi vor căuta rădăcinile? Pentru că, renunţând la tradiţii, întrebaţi            

                                                                                ,,de-ai cui sunt ?’’

nu vor putea să spună ca marele Creangă :
                                                                    ,, sunt de-a lui Ştefan a Petri’’.
        Vor putea face minuni cu un calculator, dar nu vor putea să se laude cu ce frumos ştia bunica să cânte cântece de leagăn, în serile de iarnă, sau, cu atât mai mult, cu faptul că bunicul era cel mai mare meşter de pe Valea Sălăuţei la făcut opinci.
         Aceste argumente au fost suficiente pentru a ne determina să-i îndemnam pe elevii nostri  să-şi redescopere rădăcinile.Munca a început printr-o mică provocare la o muncă de cercetare. Copiii au primit sarcina de a-şi face arborele genealogic. Răspunsul lor a venit mai mult decât prompt. Clasa s-a umplut de poze cu bunici şi mătuşi, de bileţele cu nume şi copaci decupaţi şi lipiţi. Astfel, fiecare era mândru să descopere că în familia lui era un Ion ori vreun Gheorghe care a murit pe front, sau care a fost cândva fruntea satului-primarul.
           Bucuria lor a fost imensă, când, adunându-ne toate ,,neamurile’’, am realizat ,,arborele clasei’’. Ne miram chiar, cu câtă mândrie explică oricui intră la noi în clasă, care,,frunză’’din copac este străbunicul lui.
Dacă în clasă le vom povesti copiilor despre devotamentul Truţei, despre care legenda spune că, fugind din calea tătarilor şi-a căutat adăpost pe dealul ce se ridică deasupra satului, Dealul Migii, apărându-şi cu mult curaj copilaşul, fără îndoială că oricând îşi vor ridica ochii spre acel loc, ori vor hoinări pe acolo, se vor înfiora, amintindu-şi această întâmplare. Iar fiorul acela, cu siguranţă, va naşte un sentiment de mândrie, de bucurie că aparţin şi ei acestor locuri, unde s-au petrecut atâtea fapte venite parcă din poveşti şi,  în alte circumstanţe şi în alte moduri decât cele de atunci, vor şti să-şi apere copiii şi locul în care trăiesc.
Ori, coborând de pe Dealul Migii pe Mocirlă, în sufletele lor, se vor simţi parte din marea de români care s-au lăsat înflăcăraţi de curajul şi dârzenia bătrânului Tănase Todoran, care nu s-a temut să-şi piardă viaţa, pentru ca noi, urmaşii lui, să nu ne temem să spunem ,,Nu!’’.