POVESTEA UNUI LOC MINUNAT
...MARAMUREȘUL...
TRADITIILE- RADACINILE NEAMULUI MEU
PROIECT REGIONAL
A fost odată ca niciodată un tărâm vrăjit, plin de pace ... Munți bătrâni și falnici îl străjuiau cu credință, vrând parcă să-i apere liniștea, păduri umbroase îl odihneau cu răcoarea frunzelor foșnitoare, iar apele limpezi, cu nume de fată, îl mângâiau cu undele reci, adăpându-l...
Și în acest loc binecuvântat, trăiau oameni veseli, cu fețele senine, ca și cerul ce acoperea toate...și oameni și dealuri și ape și munți... Ei aduceau liniștea pădurilor în casele lor, punând-o de strajă, cioplindu-și porți din lemnul bătrân al codrilor. Lumina și căldura din sufletele lor era vestita, de asemenea, chiar de la poartă, prin nelipsitul soare, cioplit și el, la loc de cinste.
Pe atunci, oamenii știau că pădurea are suflet...Tăierea unui bătrân stejar nu era un lucru mărunt, ci totul se făcea cu grijă, așa cum au lăsat vorbă bunicii. Astfel, tăierea stejarului trebuia să coincidă cu o perioadă de nopți cu lună plină – pentru a îndepărta din jurul gospodăriei orice nenorociri și toate „ceasurile rele”. Apoi, transportul lemnului din pădure trebuia să se facă într-una din zilele lucrătoare „de dulce” (marți, joi sau sâmbătă), în virtutea credinței că astfel lemnul va fi aducător de noroc. Sub stâlpul care leagă pragul se puneau „bani, agheasmă și tămâie, ca să nu se apropie ciuma.”
...La Mănăstirea Bârsana...
...Și oamenii aceștia au învățat de mici să-și îndrepte privirea spre cer și purtau în suflete un dor de a se înălța spre el... Și se urcau pe culmi, dar pentru că nu erau destul de înalte, înălțau turle, din care, cu dangăt de clopot, chemau toată suflarea, în zi de sărbătoare... Și se adunau cu mic, cu mare, în haine albe, ca lumina, făcând din sufletele lor, scări către cer...
...La prietenii noștri din Sârbi...
2 aprilie 2013
Harnice și pricepute, maramureșencele meștereau cu mâinile lor haine de o rară frumusețe, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) și creșterea oilor (pentru producția de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, melițatul, pieptănatul, etc.) și în cele din urmă țesutul pânzelor, în microateliere casnice, croiul și brodarea.
La toate acestea se adaugă meșterii specializați în confecționarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor și pălăriilor.
Fiecare zonă își avea un element care făcea ca ochiul priceput să recunoască îndată satul de unde venea fata sau feciorul: de pe Mara, ori de pe Cosău.
Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin așezarea și culoarea dungilor orizontale (pentru femei) și sumanul, prin lungime (pentru bărbați). Culoarea juca un rol decisiv în identificarea zonei de proveniență, îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Vișeului, roșu pentru Valea Izei, fiecare în alternanță cu dungi negre.
Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămașă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână albă cu mițe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (țesături de mărgele mici în jurul gâtului).
Portul bărbătesc are ca element de bază cămașa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric și gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul și straița țesută în culori vii (T. Bănățeanul, 1965).
Cercetând monumentul de la Adamclisi, precum și Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care și azi maramureșenii le utilizează cu mândrie și noblețe: guba și gluga.
...Prin satul lor de poveste...
...Hoinari, pe ulițele unui sat adormit...
Muzeul Maramureșului-Sighetu Marmației
Maramureșul este un loc rămas din alte timpuri... Acolo Pacea încă mai hoinărește cu coconii pe dealuri, tropăie îmbujorată cu tinerețea la joc și se odihnește pe laița bătrână din fața porții, obosită de ani și de trudă...
Oameni înțelepți...Ca nu cumva, luați de valul noului timp, să uite cine și de-ai cui sunt, au adunat din tot Maramureșul, ce le-a rămas mai de preț de la străbunii lor, punându-și astfel trecutul sub ocrotire...E locul unde rădăcinile neamului lor stau cu răbdare, martori tăcuți ai unui trecut de poveste, așteptîndu-i pe toți cei cărora
le va fi dor...
Pășind pe ulițele adormite, simți parcă bucuria lor de a fi aduse la viață de glasurile nestăpânite ale coconilor...Treci pe lângă case tăcute, fiecare cu povestea ei, care odată au fost adăpost și liman unor oameni. Aici cineva s-a născut și a crescut, s-a bucurat și s-a întristat, a adormit, visând la a doua zi...
Porțile mândre te poftesc să intri în curțile largi, unde se vede vrednicia gospodarului ce și-a pregătit fânul pentru iarnă. Tot aici, de cum intri, te întâmpină ,,pomul cu oale”, despre care nu poți să nu te întrebi...Iar dacă întrebi, ți se va spune că pe el își atârnau gospodinele oalele, la uscat, dar era și un semn pentru feciorii satului. Dacă în vârful lui se punea o oală roșie, însemna că în acea casă era o fată de măritat.
:-)
Casele bătrâne te îmbie, primitoare, să le treci pragul, pășind pe treptele mari și răbdătoare de piatră. În tindă, lucrurile sunt rânduite cu grijă, pe și lângă pereți, iar din cămară simți parcă ieșind miros de mere bune, puse la păstrat. Intând în casă, adică în camera de locuit, te îmbrățișează atmosfera caldă a casei bunicii, cu pereții împodobiți cu icoane, la loc de cinste, cu blide și ștergare. Masa parcă te cheamă, darnică, să șezi pe laița lungă, așa, ca să încapă toată familia...Deasupra patului, stau pe rudă, la vedere, cergile, covoarele și lepedeiele, care nu sunt decât o mică parte din ceea ce fata casei are în lada de zestre, așezată în capul patului, după laiță. Iar dacă ești ostenit, cuptorul te va ademeni cu promisiuni de căldură și somn liniștitor, așa cum făcea odinioară cu cei mai mici ai familiei și ...cu mâțele...:-)
Apoi, dacă ieși, dorind să mai hoinărești un pic, urcând ușor o colină, vei vedea cum toate ulițele se îndreaptă spre acel loc, unde, liniștită și frumoasă, așteaptă mica bisericuță din lemn, acoperită cu şindrilă de brad, în formă de coadă de rândunică, pentru ca gândurile celor ce-și îndreaptă privirea spre ea, sa zboare ma grabnic la cer...
Vei pleca din acest colț de rai, cu părere de rău, dar vei duce în suflet un strop din frumusețea și liniștea lui...
...Privind în urma ta, vei vedea ulița pustie și parcă zărești în depărtare ,,umbra călare a unui haiduc”, ce rămâne, credincios, de pază...
